imi aduc aminte cu drag de adrian pintea. era catolic il vedeam la catedrala sfantul iosif dar si de fiecare data pe cinci ianuarie la aniversarea teatrului de comedie. era prieten bun cu tata cu care avea o relatie deosebita. era un actor incredibil. plin de sensibilitate. imi placea la nebunie. era calm, vorbea apasat, clar, ii iubea foarte tare pe actorii tineri dar in acelasi timp ii diviniza pe cei din generatia de aur. in unul dintre ultimele interviuri adrian pintea spunea:
"- Va simtiti implinit?
- Da, ma simt implinit: ca viata personala si ca profesionist. Adica am senzatia ca am ajuns la o oarecare maturitate, ca de acum incolo pot construi mai bine si mai constient, ca stiu unde sa caut, profesional vorbind. Si, cel mai important, sufletul meu e rotund, e un intreg, e implinit de tipul de armonie de care a avut intotdeauna nevoie, numai ca eu n-am stiut. Intalnirea cu Lavinia m-a salvat din prea multe cochetarii cu facilul, cu boema. Experiente care sunt necesare si isi au locul si rostul lor. Dar la maturitate am ajuns sa inteleg ca in boema se ascunde una dintre cele mai mari si mai perfide capcane posibile. Am invatat sa pun ghilimele la cuvantul „boema”. Boema nu e altceva decat un reflex egoist de a-ti satisface placerea singuratatii. Dar a alege sa traiesti singur mie mi se pare un pacat. Nu cred ca omul e facut pentru solitudine perpetua."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu