Sunt atat de mic!

nu am scris nimic pana acum despre asta dar pentru ca am luat o pauza de la job azi m-am gandit mai mult la el. pe 17 martie a fost ziua lui. acum doi ani era in spital de ziua lui si nu credeam ca o sa fie ultima pe care o sa o prinda in viata. nimeni nu credea. am fost duminica la cimitir. am plans si am vorbit cu el. m-am descarcat de toata tensiunea pe care o aveam. am simtit ca am nevoie de treaba asta. m-am simtit asa de mic. vorba lui coco. l-am rugat sa imi mai dea niste sfaturi. sa ma intareasca. si ii spuneam ca regret cel mai mult ca nu e aici sa ma vada cum am intrat pe drumul meu. cum imi castig singur existenta. cat de pasionat sunt de ceea ce fac. cat de tare ma consum cand ceva nu iese bine. cu cat timpul trece cu atat ma sperie foarte tare eternitatea asta. gandul ca nu o sa il mai vad niciodata. imi aduc aminte de ultima piesa cantata la pian. la boheme a lui aznavour. ce sentimente imi provoaca cand o ascult acum. imi e dor sa aud melodia din love story sau focul vanat e gonit de vant. vreau sa intru din nou intr-un teatru. sa simt din nou mirosul, sa aud parchetul cum scartaie. imi este dor sa ii aud poantele pe care le stiam pe de rost cand era aici. vorbele lui. pianul negru, degetele lungi, florile cu care ne astepta la gara, geaca de fas cu care era imbracat cand alerga dupa tren sa ne faca cu mana, rozariul, bucuria pe care o avea cand ajungea la mare, cum repeta pentru fiecare piesa, seriozitatea, drumul de la teatru pana acasa dupa spectacol si dialogul cu el, bancurile spuse impreuna la cate un sprit intre actori, ochii lui blanzi, albastrii, e asa de departe totul. "tata, tata, asta-i prima data, in viata mea cand cred in ce nu-i drept. stiu ca nu-s mitel si inteleg ca niciodata n-ai sa te intorci, dar te astept....."